În anii ’90, se foloseau în reclame actriţele şi modelele. Primul supermodel care a apărut în reclame a fost Kate Moss, pe atunci în vârstă de 18 ani, fiind imaginea Calvin Klein.
Revistele de modă joacă un rol în distribuţia modei, încurajând retailerii să mărească comenzile pentru produsele promovate în paginile revistei. Mai multe despre reclame şi modă, pe Fashion&Beauty.
În ultimii 15 ani, reclamele incluse în revistele de specialitate şi-au intensificat orientarea către o sexualizare explicită, atât la femei cât şi la bărbaţi, pentru a vinde produse (Jane Tallim, 2003). Imaginile din reclame conţin sau implică:
- violenţă
- superioritate/dominare
- dezmembrare (fragmentarea şi sexualizarea părţilor corpului)
- ludic şi exagerare
- comportament sfios
- căutarea aprobării (consimţământului)
joi, 25 iunie 2009
joi, 28 mai 2009
Evoluţia publicităţii de modă (I)
după un material de Jean Kilbourne
Revistele de modă există de peste 150 de ani. În Statele Unite, Goldey’s Lady’s Book (care a apărut pe piaţă în 1831) dădea sfaturi cititorilor despre materiale, prezenta imagini cu cele mai noi creaţii şi, desigur, reclame. Bărbaţii beneficiau şi ei de propria lor revistă de modă, Burton’s Gentlemen’s Magazine (editată între 1839-1840).
La începutul anului 1867, a intrat în circulaţie Harper’s Bazaar, oferind femeilor posibilitatea de a vedea moda într-un mod cu totul nou. Atunci au putut vedea pentru prima dată vestimentaţia primului designer de modă al Americii, Charles Frederick Worth.
Anii ’30 sunt marcaţi de interesul tot mai mare pentru revistele de modă. Women’s Own a fost fondat în 1937 şi avea peste o jumătate de milion de cititori.
La început, modelele erau reprezentate prin desene, însă la începutul secolului fotografia a evoluat, promovând prin acest mijloc hainele. Astfel, tendinţele s-au putut răspândi mai uşor şi, ce e mai important, exista calea de a răspândi ştirile legate de modă de la Paris, capitala modei din lume.
Curând, moda şi arta au început să fuzioneze, prin intermediul artiştilor. Primele 2 reviste care au făcut acest lucru au fost Vogue şi Vanity Fair, în ale căror pagini au apărut inovatorii modei şi ai publicităţii, respectiv primele articole despre modă. Datorită acestei strânse legături între designeri şi fotografi, Vogue nu numai că a furnizat schiţe şi modele, dar a promovat şi couture-ul francez. Vogue rămâne însă cea mai populară revistă de modă care propunea prin Vogue Pattern Service modele ale caselor de modă celebre, ce puteau fi executate de către oricine.
Paul Poiret, unul dintre primii designeri francezi, a scris în a 30-a ediţie a Vogue, aniversară, despre targhetarea clientelei americare, considerând revista „una dintre cele mai bune metode de a comunica către o clentelă distinsă”.
La mijlocul anului 1990, surorile Anna şi Laura Tirocchi au deschis o mică afacere cu haine. La fel ca şi ceilalţi producători, surorile făceau haine personalizate pentru marea majoritate a elitei sociale. Ceea ce le-a diferenţiat pe cele două surori de competitori a fost expunerea celor două reviste de modă în magazinul propriu, clientele consultând paginile acestora, solicitând diferite preţuri pentru schiţele ilustrate. Acesta a fost începutul publicităţii de modă. Până la sfârşitul anului 1960, moda devenise cunoscută, multe dintre tendinţele lansate (fustele mini, perucile, pălăriile, bichinii) fiind adoptate în consum de către marea masă.
Filmul şi grupurile de muzică pop şi-au pus şi ele amprenta asupra dezvoltării modei. Însă lua naştere cel mai rapid mijloc de transmitere a tendinţelor, şi anume pictorialul, cu vedete sau manechine celebre. Unul dintre cei mai faimoşi fotografi ai anilor ’60, David Bailey, a făcut din manechine, precum Jean Shrimpton, vedete sau a transformat companii precum Vidal Sasson în icon-uri de coafură pentru celebrităţi ca Liz Taylor şi Judy Garland.
Revistele de modă există de peste 150 de ani. În Statele Unite, Goldey’s Lady’s Book (care a apărut pe piaţă în 1831) dădea sfaturi cititorilor despre materiale, prezenta imagini cu cele mai noi creaţii şi, desigur, reclame. Bărbaţii beneficiau şi ei de propria lor revistă de modă, Burton’s Gentlemen’s Magazine (editată între 1839-1840).
La începutul anului 1867, a intrat în circulaţie Harper’s Bazaar, oferind femeilor posibilitatea de a vedea moda într-un mod cu totul nou. Atunci au putut vedea pentru prima dată vestimentaţia primului designer de modă al Americii, Charles Frederick Worth.
Anii ’30 sunt marcaţi de interesul tot mai mare pentru revistele de modă. Women’s Own a fost fondat în 1937 şi avea peste o jumătate de milion de cititori.
La început, modelele erau reprezentate prin desene, însă la începutul secolului fotografia a evoluat, promovând prin acest mijloc hainele. Astfel, tendinţele s-au putut răspândi mai uşor şi, ce e mai important, exista calea de a răspândi ştirile legate de modă de la Paris, capitala modei din lume.
Curând, moda şi arta au început să fuzioneze, prin intermediul artiştilor. Primele 2 reviste care au făcut acest lucru au fost Vogue şi Vanity Fair, în ale căror pagini au apărut inovatorii modei şi ai publicităţii, respectiv primele articole despre modă. Datorită acestei strânse legături între designeri şi fotografi, Vogue nu numai că a furnizat schiţe şi modele, dar a promovat şi couture-ul francez. Vogue rămâne însă cea mai populară revistă de modă care propunea prin Vogue Pattern Service modele ale caselor de modă celebre, ce puteau fi executate de către oricine.
Paul Poiret, unul dintre primii designeri francezi, a scris în a 30-a ediţie a Vogue, aniversară, despre targhetarea clientelei americare, considerând revista „una dintre cele mai bune metode de a comunica către o clentelă distinsă”.
La mijlocul anului 1990, surorile Anna şi Laura Tirocchi au deschis o mică afacere cu haine. La fel ca şi ceilalţi producători, surorile făceau haine personalizate pentru marea majoritate a elitei sociale. Ceea ce le-a diferenţiat pe cele două surori de competitori a fost expunerea celor două reviste de modă în magazinul propriu, clientele consultând paginile acestora, solicitând diferite preţuri pentru schiţele ilustrate. Acesta a fost începutul publicităţii de modă. Până la sfârşitul anului 1960, moda devenise cunoscută, multe dintre tendinţele lansate (fustele mini, perucile, pălăriile, bichinii) fiind adoptate în consum de către marea masă.
Filmul şi grupurile de muzică pop şi-au pus şi ele amprenta asupra dezvoltării modei. Însă lua naştere cel mai rapid mijloc de transmitere a tendinţelor, şi anume pictorialul, cu vedete sau manechine celebre. Unul dintre cei mai faimoşi fotografi ai anilor ’60, David Bailey, a făcut din manechine, precum Jean Shrimpton, vedete sau a transformat companii precum Vidal Sasson în icon-uri de coafură pentru celebrităţi ca Liz Taylor şi Judy Garland.
joi, 23 aprilie 2009
Non-marketing
Există o „boală” în rândul creatorilor de modă, aceea de a forţa produsul pe piaţă, de a insista cu el în magazine, în ambiţia exagerată de a educa gustul consumatorilor. Ce-i drept, însăşi crearea conform tendinţelor este un act menit a educa oamenii pentru a alege corect o ţinută, respectând stilul şi tematica acelui sezon.
Este nevoie să impunem, prin mediatizare, pentru a forma consumatorilor o deprindere în a-şi înnoi periodic garderoba, cu articole vestimentare în trend şi care să li se potrivească în acelaşi timp. Dar e nevoie, totodată, ca aceşti consumatori să accepte ceea ce li se prezintă, să decidă dacă oferta le subliniază personalitatea sau îi avantajează. Nu este vorba despre ignoranţa clientului la „noul val” atunci când i se prezintă insistent produsul dar el refuză să-l cumpere. Ca ofertant, te confrunţi cu posibil două situaţii: ori ceea ce propui nu este pentru actualul target, deci trebuie să te orientezi către alt segment, ori trebuie să schimbi oferta pentru ca cei din piaţa-ţintă să cumpere în continuare de la tine.
Nu poţi obliga consumatorul, nu-i poţi forţa mâna să efectueze o cheltuială pe care nu o doreşte sau de care nu va fi mulţumit. Oricât ai striga „clientul meu, stăpânul meu” pentru că asta dă bine (dar nu crezi în acest principiu), vei fi precum oaia care strigă după lup: la un moment dat nu vei mai fi de încredere. Ceea ce practici este dez-orientare de marketing. Înţelegem că un brand creează oferte înainte ca potenţialii consumatori să conştientizeze ceea ce-şi doresc, anticipând gusturile şi evoluţia pieţei. Dar dacă nu eşti brand sau nu stai bine cu previzionarea, intenţia ta se traduce în minus clienţi, minus vânzări. Vei câştiga atunci când vei oferi produse ţinând cont şi de consumatori, de opiniile şi preferinţele lor. Cea mai mare greşeală a managerilor este să creadă că business-ul de modă îi vizează doar pe ei. Este vorba despre consumatori, nu despre tine.
Vezi că un produs nu se vinde, testează receptivitatea la noul produs, intenţia de cumpărare. E de ajuns un studiu calitativ care să dezvăluie deschiderea clienţilor către idei noi, preferinţele şi aşteptările lor. Aşa vei vedea exact ce vor consumatorii.
Este nevoie să impunem, prin mediatizare, pentru a forma consumatorilor o deprindere în a-şi înnoi periodic garderoba, cu articole vestimentare în trend şi care să li se potrivească în acelaşi timp. Dar e nevoie, totodată, ca aceşti consumatori să accepte ceea ce li se prezintă, să decidă dacă oferta le subliniază personalitatea sau îi avantajează. Nu este vorba despre ignoranţa clientului la „noul val” atunci când i se prezintă insistent produsul dar el refuză să-l cumpere. Ca ofertant, te confrunţi cu posibil două situaţii: ori ceea ce propui nu este pentru actualul target, deci trebuie să te orientezi către alt segment, ori trebuie să schimbi oferta pentru ca cei din piaţa-ţintă să cumpere în continuare de la tine.
Nu poţi obliga consumatorul, nu-i poţi forţa mâna să efectueze o cheltuială pe care nu o doreşte sau de care nu va fi mulţumit. Oricât ai striga „clientul meu, stăpânul meu” pentru că asta dă bine (dar nu crezi în acest principiu), vei fi precum oaia care strigă după lup: la un moment dat nu vei mai fi de încredere. Ceea ce practici este dez-orientare de marketing. Înţelegem că un brand creează oferte înainte ca potenţialii consumatori să conştientizeze ceea ce-şi doresc, anticipând gusturile şi evoluţia pieţei. Dar dacă nu eşti brand sau nu stai bine cu previzionarea, intenţia ta se traduce în minus clienţi, minus vânzări. Vei câştiga atunci când vei oferi produse ţinând cont şi de consumatori, de opiniile şi preferinţele lor. Cea mai mare greşeală a managerilor este să creadă că business-ul de modă îi vizează doar pe ei. Este vorba despre consumatori, nu despre tine.
Vezi că un produs nu se vinde, testează receptivitatea la noul produs, intenţia de cumpărare. E de ajuns un studiu calitativ care să dezvăluie deschiderea clienţilor către idei noi, preferinţele şi aşteptările lor. Aşa vei vedea exact ce vor consumatorii.
joi, 2 aprilie 2009
Între seducţie şi splendoare
În Biserică, femeile îşi acoperă părul; la musulmani, femeile îşi acoperă chipul. Scrierile religioase ne învaţă că hainele trebuie să acopere cât mai mult corpul, în caz contrat expunerea părţilor corpului înseamnă păcat, cu riscul ca privitorii să fie ispitiţi sau stânjeniţi. Semnificaţia îmbrăcămintei evoluează în acelaşi ritm cu sensul modei, de la rolul de a acoperi trupul (ruşine), la cel de a-l pune în valoare (atracţia).
Interesantă este abordarea lui Samuele Bacchiocchi care, în lucrarea sa „Îmbrăcămintea creştină şi podoabele„ (Christian dress&adornment), tratează îmbrăcămintea ca indicator al valorilor morale, militând pentru modestie şi decenţă în înfăţişare.
Practic, moda evoluează de la simpla bucată de material la construcţii îndrăzneţe, căci orice creaţie are un creator, iar în modă creatorul e mereu în schimbare, în căutarea de noi modalităţi de execuţie şi prezentare; niciodată mulţumit, cu un spirit inovator, folosind veşmintele ca mijloc de exprimare.
Atunci când folosim eleganţa hainei ca armă de seducţie (ceea ce numim „păcat„), o facem pentru a obţine anumite avantaje (a fi remarcată, a convinge, a impresiona) sau de a atrage atenţia asupra corpului sau asupra hainelor ce-l împodobesc.
Pentru designerul de modă, a crea haine ispititoare este tot o strategie, de a se diferenţia de ceilalţi ofertanţi de pe piaţă cu produse similare şi a-şi câştiga clientela. Nu face decât să răspundă mecanismelor pieţei: se propune – se acceptă. Dar, dincolo de sensurile demonice ale vestimentaţiei, trebuie să recunoaştem că suntem atraşi de ceea ce este frumos, într-un sentiment de admiraţie.
Moda ţine de spiritul estetic al omului. Ne place o haină, iubim creaţiile vestimentare ale unui anumit designer, iar aceasta nu are nimic vulgar; este doar recunoaşterea frumosului acolo unde acesta există.
Interesantă este abordarea lui Samuele Bacchiocchi care, în lucrarea sa „Îmbrăcămintea creştină şi podoabele„ (Christian dress&adornment), tratează îmbrăcămintea ca indicator al valorilor morale, militând pentru modestie şi decenţă în înfăţişare.
Practic, moda evoluează de la simpla bucată de material la construcţii îndrăzneţe, căci orice creaţie are un creator, iar în modă creatorul e mereu în schimbare, în căutarea de noi modalităţi de execuţie şi prezentare; niciodată mulţumit, cu un spirit inovator, folosind veşmintele ca mijloc de exprimare.
Atunci când folosim eleganţa hainei ca armă de seducţie (ceea ce numim „păcat„), o facem pentru a obţine anumite avantaje (a fi remarcată, a convinge, a impresiona) sau de a atrage atenţia asupra corpului sau asupra hainelor ce-l împodobesc.
Pentru designerul de modă, a crea haine ispititoare este tot o strategie, de a se diferenţia de ceilalţi ofertanţi de pe piaţă cu produse similare şi a-şi câştiga clientela. Nu face decât să răspundă mecanismelor pieţei: se propune – se acceptă. Dar, dincolo de sensurile demonice ale vestimentaţiei, trebuie să recunoaştem că suntem atraşi de ceea ce este frumos, într-un sentiment de admiraţie.
Moda ţine de spiritul estetic al omului. Ne place o haină, iubim creaţiile vestimentare ale unui anumit designer, iar aceasta nu are nimic vulgar; este doar recunoaşterea frumosului acolo unde acesta există.
miercuri, 25 martie 2009
Visual merchandising
Visual merchandising presupune prezentarea produsului în magazin în maniera de a-l avantaja. Este un instrument de comunicare cu targetul cu scopul de a determina viitorul client să se oprească, să privească şi să cumpere, folosind prezentarea vizuală. Vizualul trebuie să promoveze brandul, inclusiv activităţile promoţionale şi de marketing. Un visual merchandiser este responsabil cu designul magazinului şi amenajarea decorului, crearea vitrinei şi expunerea articolelor vestimentare în cadrul magazinului. Fiecare operaţiune în parte şi toate la un loc trebuie să reflecte tendinţele, imaginea brandului, tema sezonului, ofertele speciale. Rezultatul final este un efort comun a ceea ce înseamnă marketing, merchandising, store design şi visual merchandising pentru a se asigura că imaginea brandului, tema sezonului, ofertele speciale sunt evidenţiate peste tot în spaţiul dedicat clienţilor. Scopul strategic este de a transmite consumatorului mesaje clare legate de ceea ce acesta se poate aştepta de la brand/retailer, precum şi faptul că valorile brandului reflectă valorile experienţei de shopping.
Dispunerea articolelor vestimentare se face pe rafturi, în afara rafturilor şi în vitrină. Dispunerea pe rafturi asigură variaţii ale produsului, expunerea acestuia pe grupe de produse, pe culori sau mărimi.
Dispunerea articolelor vestimentare se face pe rafturi, în afara rafturilor şi în vitrină. Dispunerea pe rafturi asigură variaţii ale produsului, expunerea acestuia pe grupe de produse, pe culori sau mărimi.
Roberto Cavalli boutique, California, foto by Robert G. Karol
Dispunerea in afara raftului („off-shelf displays”) se referă la prezentarea vestimentaţiei pe manechin, de un mai mare impact. Produsul poate fi expus separat, indicând clientului modalitatea în care produsul poate fi purtat, sau alături de alte produse, sugerând achiziţii complementare.
Prada store, SoHo, designed by Rem Koolhaas
Punctul de atracţie îl reprezintă amenajarea vitrinei („window display”), cu scopul de a impulsiona vânzarea. Vitrina devine, astfel, mijloc de comunicare, atrăgând atenţia asupra mărfii şi a „tonului” brandului. Pentru a atrage, o vitrină trebuie să se remarce prin simplitate şi eleganţă, să atragă prin marfa aranjată într-un mod neaşteptat ori printr-un aranjament decorativ impresionant, care să-i convingă pe trecători să se oprească, să vadă şi se le provoace dorinţa de a cumpăra.
Gaultier, "The Ethnic Influence", Bergdorf Goodman, Sursa Fashion Windows
Articolele expuse în vitrină şi în interiorul magazinului sunt schimbate periodic pentru a permite afişarea altora noi, corespunzătoare sezonului, temei, ofertelor promoţionale.
vineri, 12 decembrie 2008
Moda şi exprimarea identităţii
“Îmbrăcămintea este o concepţie despre sine pe care fiecare o poartă cu sine”
(Henri Michaux)
Teoria modei defineşte moda ca fiind construcţia culturală a identităţii. Îmbrăcămintea este văzută ca expresie a imaginii despre sine, lucrurile pe care le purtăm fiind o formă de a proiecta sau simula societatea, corpul nostru adoptând astfel un limbaj de comunicare individuală dar şi socială.
Teoria conceptului de sine ("self-concept theory") afirmă că achiziţiile de modă implică proiectarea unei imagini, respectiv aşa cum consumatorul se vede pe sine în obiectul vestimentar cumpărat sau cum i-ar place să fie văzut de către ceilalţi. Noţinea vizează ideea de identitate şi relaţia dintre consumator şi obiectele posedate.
Teoria congruenţei imaginilor presupune existenţa sistemului de management al aparenţei (appearance management), în care indivizii folosesc vestimentaţia ca mijloc flexibil de a-şi negocia propria identitate. "Moda este ştiinţa aparenţelor şi inspiră dorinţa de a lăsa o anumită impresie mai degrabă decât de a fi", spunea Hubbel Chapin, de aceea conceptul de sine (sau imaginea de sine) este important în studiile comportamentului consumatorului întrucât modul în care oamenii se văd difera de modul în care ceilalţi îi percep.
Conceptul despre sine are diferite componente:
- imaginea reală - obiectivă, pe care o pot observa rareori cei din afară;
- imaginea despre sine - subiectivă, care se modifică în funcţie de reacţiile celorlalţi;
- imaginea ideală - cum visează fiecare să fie;
- imaginea “din oglindă” sau imaginea socială, pe care cred oamenii că o au despre cineva.
Oamenii cumpără de obicei produse sau servicii care sunt compatibile cu imaginea pe care o au despre sine sau pe care şi-o doresc, în funcţie de rolurile jucate într-o situaţie sau alta.
Prin colecţiile sezoniere, un brand vestimentar oferă posibilitatea consumatorilor să-şi aleagă o imagine personală distinctivă, după unul din modelele:
- a fi ("ceea ce sunt în adâncul meu") - în care adoptarea imaginii si achiziţiile reprezintă un act de afirmaţie a sinelui consumatorului, comunicat prin intermediul valorilor brand-ului ales;
- a parea ("ceea ce vreau să arăt") - în care imaginea adoptată depinde de nevoile psihologice ale consumatorului şi propriile satisfacţii obţinute din atributele şi beneficiile comunicate de brandul vestimentar.
Rolul îmbrăcămintei de a comunica mesaje s-a accentuat. Principalele mesaje ce reies din vestimentaţie sunt: atracţie fizică, intimidare/impunere de respect, stârnirea milei, exprimarea unei anumite funcţii, apartenenţa la un grup, captarea atenţiei celorlalţi.
Teoria conceptului de sine ("self-concept theory") afirmă că achiziţiile de modă implică proiectarea unei imagini, respectiv aşa cum consumatorul se vede pe sine în obiectul vestimentar cumpărat sau cum i-ar place să fie văzut de către ceilalţi. Noţinea vizează ideea de identitate şi relaţia dintre consumator şi obiectele posedate.
Teoria congruenţei imaginilor presupune existenţa sistemului de management al aparenţei (appearance management), în care indivizii folosesc vestimentaţia ca mijloc flexibil de a-şi negocia propria identitate. "Moda este ştiinţa aparenţelor şi inspiră dorinţa de a lăsa o anumită impresie mai degrabă decât de a fi", spunea Hubbel Chapin, de aceea conceptul de sine (sau imaginea de sine) este important în studiile comportamentului consumatorului întrucât modul în care oamenii se văd difera de modul în care ceilalţi îi percep.
Conceptul despre sine are diferite componente:
- imaginea reală - obiectivă, pe care o pot observa rareori cei din afară;
- imaginea despre sine - subiectivă, care se modifică în funcţie de reacţiile celorlalţi;
- imaginea ideală - cum visează fiecare să fie;
- imaginea “din oglindă” sau imaginea socială, pe care cred oamenii că o au despre cineva.
Oamenii cumpără de obicei produse sau servicii care sunt compatibile cu imaginea pe care o au despre sine sau pe care şi-o doresc, în funcţie de rolurile jucate într-o situaţie sau alta.
Prin colecţiile sezoniere, un brand vestimentar oferă posibilitatea consumatorilor să-şi aleagă o imagine personală distinctivă, după unul din modelele:
- a fi ("ceea ce sunt în adâncul meu") - în care adoptarea imaginii si achiziţiile reprezintă un act de afirmaţie a sinelui consumatorului, comunicat prin intermediul valorilor brand-ului ales;
- a parea ("ceea ce vreau să arăt") - în care imaginea adoptată depinde de nevoile psihologice ale consumatorului şi propriile satisfacţii obţinute din atributele şi beneficiile comunicate de brandul vestimentar.
Rolul îmbrăcămintei de a comunica mesaje s-a accentuat. Principalele mesaje ce reies din vestimentaţie sunt: atracţie fizică, intimidare/impunere de respect, stârnirea milei, exprimarea unei anumite funcţii, apartenenţa la un grup, captarea atenţiei celorlalţi.
sâmbătă, 15 noiembrie 2008
Campanie socială pentru moda românească
De-a lungul timpului, românii au arătat că sunt un popor solidar. Suntem uniţi dar nu ne susţinem producţiile româneşti. Când vine vorba de a ieşi în lume, nu mai avem acelaşi avânt, deodată nu ne mai supunem calităţii de a fi “buni români”. Mă gândesc la VIP-urile noastre, puternic mediatizate, pentru care campanile de imagine sunt mai importante decât susținerea brandurilor autohtone. Paginile revistelor sunt pline de prezenţa lor la diverse evenimente, afişându-şi ţinutele de gală, sau știri despre achiziţiile vestimentare efectuate în vacanţele de peste ocean.
Se pare că pentru cea mai mare parte a vedetelor noastre este josnic să îmbrace creaţii vestimentare româneşti, reducând şansele designerilor români de a fi promovaţi şi de a-şi forma o clientelă. Anul trecut s-a demarat campania de susţinere a românilor din Italia, dar pe cei din ţară cum îi salvăm? Ce campanie trebuie demarată pentru a conştientiza nevoia de a purta creaţii vestimentare românești? Ce acţiuni trebuie întreprinse pentru a realiza că “made in Romania” nu este o ruşine?
Avem un festival de marcă pentru industria românească, avem media specializată care comentează şi apreciază toate mişcările din moda românească, prin urmare publicului îi este facilitat accesul la informaţii corecte şi de valoare - nu se află decât la un pas de a deveni consumatori. Avem creatori de modă care pot fi pronunţaţi şi promovaţi cu aceeaşi mândrie la evenimentele mondene ca şi marile nume de pe scena mondială a modei; şi ai noştri pot fi “consumaţi” în aceeaşi manieră, la preţuri similare. Dacă tot ne permitem să investim în look şi impresie, de ce să nu investim în industria noastră, dând dovadă de buni români?
Haideţi să fim solidari cu moda românească – o campanie de susţinere a designerilor și producătorilor români!
Se pare că pentru cea mai mare parte a vedetelor noastre este josnic să îmbrace creaţii vestimentare româneşti, reducând şansele designerilor români de a fi promovaţi şi de a-şi forma o clientelă. Anul trecut s-a demarat campania de susţinere a românilor din Italia, dar pe cei din ţară cum îi salvăm? Ce campanie trebuie demarată pentru a conştientiza nevoia de a purta creaţii vestimentare românești? Ce acţiuni trebuie întreprinse pentru a realiza că “made in Romania” nu este o ruşine?
Avem un festival de marcă pentru industria românească, avem media specializată care comentează şi apreciază toate mişcările din moda românească, prin urmare publicului îi este facilitat accesul la informaţii corecte şi de valoare - nu se află decât la un pas de a deveni consumatori. Avem creatori de modă care pot fi pronunţaţi şi promovaţi cu aceeaşi mândrie la evenimentele mondene ca şi marile nume de pe scena mondială a modei; şi ai noştri pot fi “consumaţi” în aceeaşi manieră, la preţuri similare. Dacă tot ne permitem să investim în look şi impresie, de ce să nu investim în industria noastră, dând dovadă de buni români?
Haideţi să fim solidari cu moda românească – o campanie de susţinere a designerilor și producătorilor români!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)